Zâmbesc

Zâmbesc. Zâmbesc pentru că viața mea e în haos. Pentru că sunt de un drum numit depresie și alerg către capăt, deși nu știu unde se va termina. Pentru că e greu să țin capul sus și mi-e greu să mă ridic fără ajutor. Zâmbesc pentru că am 17 ani și habar n-am cum e viața. Pentru că am pierdut prea multe într-un timp prea scurt. Mi-e dor de vremurile în care nu aveam nicio grijă. Când singurul lucru care mă întrista era vremea. Da, am avut perioade ca asta. Când plângeam doar dacă îmi intra ceva în ochi. Zâmbesc pentru că eram cea mai rece persoană pe care o cunoșteam. Iar acum mi-am dat seama că am întâlnit persoane mai reci decât mine. Ce gânduri cretine! Oare de ce m-am apucat de fumat? De ce am început să nu mai cred in Cel de sus? De ce sunt indiferentă când văd nedreptatea? De ce mi-am lăsat familia și-am plecat pe cont propriu? De ce nu am un umăr pe care să plâng? De ce nu mă ia nimeni în brațe când am nevoie? De ce nu-mi spune nimeni "Ești în siguranță" când mă tem? De ce mi-am ratat a doua șansă? Să mă trezească cineva! Eu nu pot de una singură. Am să ajung o psihopată. Am nevoie de ceva; ceva al meu, pe care să mă bazez indiferent de situație. Sau poate am nevoie de cineva.. când nimeni nu are nevoie de mine. Mă simt un creion alb într-o cutie cu creioane colorate. Nimeni nu îl folosește, n-are scop, este aruncat de colo-colo până când est pierdut prin vreun colț și dat uitării. Poate mă gândesc la toate astea pentru că am prea mult timp liber. Și dacă am prea mult timp liber este pentru că stau prea mult singură. Sunt singură și totuși zâmbesc. Mi-am pierdut increderea în oameni, dar zâmbesc. Depresie. Lacrimi. Furie. Frustrare. Nepăsare. Visuri. Pastile. Prafuri. Teamă. Tu. Nebunie. Zâmbesc.