Deşi stăteam lângă el, simţeam că ne priveam din alte lumi. Era un copil. Atât de diferit de tot ce întâlnisem până atunci. Mâinile noastre aproape că se atingeau, dar simţeam un infinit între ele. Îi simţeam inocenţa caldă zburdându-i pe buze şi continuam să îl privesc, la fel cum priveşte un copil cerul înstelat într-o noapte de vară. Eram vrăjită de tot ce însemna el. Şi profunzimea ochilor lui verzi ca smaraldul mă făcea să tremur de câte ori ne întâlneam privirea. Şi pentru câteva secunde m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă l-aş îmbrăţişa. Da, vroiam să îi ascult inima bătând. Era atât de frumos sub razele soarelui de iunie. Iar când privirile noastre s-au întâlnit din nou, am întrebat zâmbind, purtată de sentimentul ce-l dispreţuiam atât de tare:
-Cum spuneai că te cheamă?
-Cum spuneai că te cheamă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu