Alegorie

De ce-ţi verşi lacrimile reci
Pe trupul meu de ceară?
Păstrează-ţi gândurile-ntregi,
Trecutul o să doară.

Am încercat să te opresc
Şi să te strâng în braţe
Tu ascultare nu mi-ai dat
De ce îţi faci speranţe?

Şi de-ai vedea ce văd şi eu
Atâtea lucruri triste..
Nici viitorul nu-i al tău
Tu chiar trăieşti în vise.

Te-ai stins pe buzele furiei
Frustrarea ţi-a fost mamă
Să pleci, să nu te mai întorci
Când visul se destramă!

Epilog

Şi vine vara cu mirosul ei de tei în floare şi cu căldura copleşitoare, căldură după care am tânjit atât de mult astă-iarnă. Dar noi? Ce-i cu noi? Noi nu mai suntem, nu. Ne-au rămas prea puţine amintiri frumoase, prea puţine răsărituri, prea puţine clipe împreună. E un apus pe mare, n-am putut găsi împreună ţărmul. E un adio. Ultimul nostru adio..

Înserare

Începe să plouă. Iar din ceruri curge ură, răzbunare şi peste toate astea melancolie. Ploaie albastră de mai cu fulgere verzi ce spintecă tăcerea. Iubirea se scurge amestecată cu nămol în gurile de canal mereu însetate. Oameni grăbiţi aleargă să se ascundă de furtună, dar unde, când în pragul fiecărei uşi stă cuminte cu botul pe labe fiara numită Trădare? Trădarea.. ce gheare ascuţite! Sfârtecă orice suflet ce îi cade pradă. S-a făcut seară. Încă mai plouă, iubirea s-a scurs. O fetiţă cu o rochie roşie îngână un cântecel vesel, mergând fericită prin ploaie. În mână ţine un balon galben, şi-ţi dai seama: E inimă ta, însoţită de speranţă. Şi brusc, se aşterne noaptea. Un băiat superb, într-un costum negru ia fetiţa de mână. În mâna dreaptă ţine o rază de lumină neagră, arătându-i-o feţei. La rândul ei, fetiţa scăpa balonul pentru a putea atinge lumina. Băiatul zâmbeşte, îndemnând-o să atingă. Fata atinge, iar lumina începe să crească şi să crească, până când se transformă într-o coasă. Taie zgomotul ploii, deschizând o poartă spre o altă realitate. Fetiţa zâmbeşte, iar el o trece pragul vieţii. Adio inimă, nu mi-a mai rămas nimic!

Dimineață

Se obişnuise cu singurătatea. În camera ei veşnic tristă de-abia mai pătrunde lumina. Iar ea, printre aşternuturi scânceşte uşor. Doarme în continuare, deşi ştie că trebuie să se trezească. Singurele momente în care poate să zâmbească sunt atunci când doarme. Totuşi, îşi deschide ochii mari şi se uită pe birou. Un ambalaj bine-cunoscut. Iar lângă ea continua să doarmă liniştită o umbră.
-Haide, trezeşte-te! Spune ea, ridicându-se.
El îşi afundă capul în pernă. Deschide uşor ochii şi oftează.
-Azi e luni? Întreabă somnoros, cu o voce de copil.
-E luni.

Nostalgic

Tristețea e un termen abstract. Când ești trist? În general, când nu ești fericit. Și fericirea mă sperie, oricum. La fel și ura. Îmi place să găsesc ură-n ochii tăi. Ochii tuturor crapă măștile după care se ascund. Ochii nu știu să fie fericiți. La fel cum visele nu știu să fie reale. Curve. Sunteți toate niște curve. Am și uitat cum e să zâmbești.

Vineri

S-a oprit ploaia. Soarele se vede undeva departe, iar razele lui parcă-mi intră sub piele, încingându-mi sufletul. Mă doare lumina. Mă arde soarele. Nici măcar nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Respir greu, mă doare-n piept. Aud niște pași cunoscuți apropiindu-se. Mă întreb dacă te vei opri, dar treci mai departe și pleci. Privesc cum te depărtezi până când aleea rămâne goală. Închid ochii. Nici măcar nu mai plouă. Mă arde soarele...

Vara 2010

Lavinia: dau cu pumnii în tavan!

Lavinia: Allah e dubios

Miki: era lamburic pe hol

Lavinia: zici că ai limbrici în cap!

Patty: faci aici râul Parâng

Patty: Harap-Alb era samurai

Patty: ești proastă, mi-ai dat în venă, ești proastă?

Patty: Elena știe iongleza.

Lavinia: ce facă?

Patty: nu știu și nu mai țin bine minte..

Lavinia: auzi, mai vii? că e o obsedată lângă mine, cred că se droghează.

Miki: și tipu' ăsta moare din cauza unui boli

Lavinia: scufița rock!

Lavinia: turboarea câinilui

Patty: aici a murit oinama șâcâdâm

Miki: porumbem coci

Miki: zici că-mi vine să mă duc dracu'!

Lavinia: cu toate port-bagaju’ deschise..

Lavinia: câte cele sunt pe stel!

Lavinia: firai a dracu’ cu suflute tău!

Miki: uită-te la Lavinia, zici că e tălătăbis!

Lavinia: mor de nu mai pot

Lavinia: zici că ești în fetițele Buttercup

Efemer

Unde ești? De ce nu ești unde vreau eu să fii? N-ai să mai vii. Niciodată. Mereu departe, niciodată lângă mine. Pleci așa cum ai venit. Mă voi trezi singură, atât de singură încât eu însămi mă voi părăsi. Pleci.. pleci. Unde pleci? De ce pleci?