Începe să plouă. Iar din ceruri curge ură, răzbunare şi peste toate astea melancolie. Ploaie albastră de mai cu fulgere verzi ce spintecă tăcerea. Iubirea se scurge amestecată cu nămol în gurile de canal mereu însetate. Oameni grăbiţi aleargă să se ascundă de furtună, dar unde, când în pragul fiecărei uşi stă cuminte cu botul pe labe fiara numită Trădare? Trădarea.. ce gheare ascuţite! Sfârtecă orice suflet ce îi cade pradă. S-a făcut seară. Încă mai plouă, iubirea s-a scurs. O fetiţă cu o rochie roşie îngână un cântecel vesel, mergând fericită prin ploaie. În mână ţine un balon galben, şi-ţi dai seama: E inimă ta, însoţită de speranţă. Şi brusc, se aşterne noaptea. Un băiat superb, într-un costum negru ia fetiţa de mână. În mâna dreaptă ţine o rază de lumină neagră, arătându-i-o feţei. La rândul ei, fetiţa scăpa balonul pentru a putea atinge lumina. Băiatul zâmbeşte, îndemnând-o să atingă. Fata atinge, iar lumina începe să crească şi să crească, până când se transformă într-o coasă. Taie zgomotul ploii, deschizând o poartă spre o altă realitate. Fetiţa zâmbeşte, iar el o trece pragul vieţii. Adio inimă, nu mi-a mai rămas nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu