Dimineață

Se obişnuise cu singurătatea. În camera ei veşnic tristă de-abia mai pătrunde lumina. Iar ea, printre aşternuturi scânceşte uşor. Doarme în continuare, deşi ştie că trebuie să se trezească. Singurele momente în care poate să zâmbească sunt atunci când doarme. Totuşi, îşi deschide ochii mari şi se uită pe birou. Un ambalaj bine-cunoscut. Iar lângă ea continua să doarmă liniştită o umbră.
-Haide, trezeşte-te! Spune ea, ridicându-se.
El îşi afundă capul în pernă. Deschide uşor ochii şi oftează.
-Azi e luni? Întreabă somnoros, cu o voce de copil.
-E luni.